Nu e suficient!

    Sa visezi, sa iubesti, sa speri, sa vrei...e suficient? Bineinteles ca nu!...si atunci de ce te mai intrebi, de ce mai intrebi? Iesi de acolo de unde esti, de unde ai intrat, de unde te-au bagat :))...si fa ceva! stiu ca poate, pardon, sigur, e mai simplu sa stai in umbra sa ridiculizezi, sa subliniezi cu voce tare chestiile pe care unii le fac in lupta lor spre idealuri sau mai rau sa ravnesti la ceea ce altii sunt capabili sa realizeze si eventul sa le diminuezi victoria prin fraze care ar stanjenii chiar si cel mai gros obraz...dar te intreb...cum se simte pielea ta sub razele soarelui?...dap inca o metafora...ca doar ne place sa ne ascundem...

    E un articol personal...dedicat tuturor celor ca se simt incadrati dar si celor care poate inteleg unde bat..nu sunt perfecta, nu am pretins asta, ba mai mult daca e cineva care ma judecat mult prea aspru, sunt chiar eu...

   Stiu ca nu e suficient sa visezi, sa iubesti, sa speri, sa vrei, de aceea fac pasi spre necunoscut, spre neobisnuit, ies din zona mea de comfort, ranesc si ma ranesc, toate pentru a putea spune intr-o zi ca am facut ceva, ceva ce poate a schimbat cateva drumuri in viata, ceva ce poate a ajutat la formare unor opinii ceva mai realiste.

    Nu cer sa imi dea nimeni dreptate dar cand unele intrebari se tot repeta, desi se presupune ca evoluam, e cazul sa mai scrie cineva cate un articol de genu' si sa-l citeasca cine o mai avea chef de asa ceva....

Care este limita rabdarii?..

Ehhh, nu este un articol care va dezvalui o cifra exacta de clipe ciudate depasite cu brio multumita rabdarii si dorintei acordate unei anumite, situatii, persoane, relatii si  toate astea pentru ca, sincera sa fiu nici eu nu stiu care ar fi asta, dar cu siguranta de fiecare data intrec un nou record de situatii in care intelegerea mea trece peste standard, ratiune, simtire si experiente deja traite...

Ok, nu mergi pe prezumtia : cat primesc, ofer, dar totusi, nu este un pic cam nedrept ca oferi putin cate putin, fara sa ai asteptari, pana cand simti ca te pierzi pe tine, dar totusi nici in acel moment delicat sa nu ti se permita sa ceri o urma de consideratie, dorinta, prietenie, admiratie, incurajare, in fine...orice fel de sentiment in functie de tipologia relatiei cu persoana avuta in vedere?! E chiar atat de deplasat ca din cand in cand sa  iti doresti sa lasi fraiele relatiei (de prietenie/ de dragoste/ de amicitie) jos  si sa lasi macar ca pentru scurt timp sa simti ca poti zbura, ca te poti baza pe celalat sa tina focul aprins, dorinta, interesul si atentia intre voi, neatinse de nepasare?

Voi spune ce e cu adevarat nedrept, sa speri, sa incerci, sa crezi ca roata se poate intoarce din acest punct de vedere, si atunci cand o faci sa iti fie inselate asteptarile si mai rau sa te invinuiesti ca ai pus speranta ca nu  toate se desfasoara exclusiv multumita interesului tau manifestat...nu lasat in stare latenta...

Un sfat, nu lupta niciodata impotriva celui care nu desfasoara nici un fel de activitate in cadrul relatiei, nu de alta dar el/ea este odihnit(a) si mereu va avea argumente si contraatacuri care tot pe tine te vor frustra mai tare....e momentul sa lasi adierea sa te aline si eventual sa mergi mai depare fara regret...

Cand ajungi sa apreciezi linistea si singuratatea...

Ajungi la a dori, a spera, a aprecia si la a lupta pentru a avea sansa de a te afunda in linite si singuratate fara a fi ironic sau din simpla dorinta de a atrage atentia, atunci cand conflictul cu tine insuti este atat de intens incat orice urma de sunet, prezenta nedorita, sfat, privire atintita asupra ta, dorinta straina de a dezbate subiecte mai mult sau mai putin nemuritoare, sunt o lupta deja infranta inainte de a-ti exprima lispa de interes in a te antrena in ea cu falsa speranta de a fi invingator intr-un final.

Poate suna a drama, a rasfat sau nebunie curata, dar sunt momente in care simti ca nu mai vrei sa detii fraiele vietii tale, si ai vrea sa mearga precum o sanie pe o partie al carei capat nu il vezi dar culmea e ca iti doresti sa fie un finish line la capatul caruia vei fi intampinat cu simpatie, admiratie pentru ca esti un invingator, fara a duce povara luptei pe umeri. E drept ca se spune ca daca nu lupti nu ai cum sa invingi dar tot ar trebui sa recunoasca fiecare ca a avut momente in care a sperat, oarecum lucid ca daca nu duce o lupta, ok, nu va invinge dar macar nu va pierde totul...

Duci lupte, altele le intarzii cu speranta ca poate vei putea sa le eviti, esti obosit, uneori recunosti asta ca fiind o stare fizica, dar niciodata emotionala, iar atunci cand ajungi pana la ce-a de-a doua etapa a recunoasterii sunt prea putini care realizeaza ca starea nu este una aparuta este noapte ci ca tu, de ceva timp te lupti. 

Te zbati, incerci ca faci cumva sa eviti dezastrul, momentul in care lasi jos armele si te retragi, nu in glorie pentru tine ce-i drept, pentru ca nu ti-ai atins telul dar cu siguranta parasesti lupta cu fruntea sus vis-a-vis de telul tau care asa abandonat cum e el, devine nemuritor...ca o amintire a ceea ce ar fi putut fii, dar nu a fost sa fie...

O clipa-ntr-o eprubeta pusa la pastrare..

Cum apa sfarma pietrele in calea ei, tot atat de bine o piatra poate schimba cursul unei ape involburate...Ia-ma, strange-ma, ridica-ma, avanta-ma, lasa-ma sa zbor i-ar atunci cand e nevoie adu-ma cu picioarele pe pamant, atinge-ma, alina-ma, fa-ma sa ma simt ca un fulg in palma ta....

Am nevoie de un "el" altfel, de o "eu" diferita si mai ales de un noi potrivit care sa imi aline gandul sumbru adus de vant uscat de vara, care sa imi invaluie treptat corpul ca o ploaie mocaneasca improprie anotimpului dar care sa ma aduca-n calendar.

Fa-ma sa uit de mine, respecta-mi principiile, asculta-mi sinceritatea cu minte larg deschisa, accepta-ma cu sufletul gol precum foaia alba nescrisa din fata poetului afundat in butoiul cu apa rece din fata casei, aflat in cautarea inspiratiei. Nu sunt buna, nu sunt rea, sunt eu, confuza, exigenta cu mine, directa cu tine, in cautari inca neabandonate pentru ca speranta se incapataneaza sa moara ultima...

Reusesc sa iubesc pana la soare...

         Tu si eu...eu si tu...mereu ne-am pus bete in roate, mereu am avut timp sa ne dezamagim reciproc, mereu am avut timp sa ne invinuim, sa ne renegam, sa uitam de noi, sa ne indepartam pentru ca apoi sa ne imbratisam ca si cu ne-am contopii, precum lava care atinge, mistuie si invalui pamantul deparca i-ar apartine...

        Totul e furtuna, totul e tsumani, ma ridici ma avanti, ma faci sa zbor...te ador, te venerez, te amintesc...ne simtim atinsi de magia dragostei, totul e culoare, zambet si lumina, sunetele prind contur, apa se cutremura, fiorul fericirii isi face loc prin firele de iarba si mangaie petalele primavaratice...

        Briza prinde voce, vocea devine vizibila, sunetul devine urlet, strigat, inima se frange, tu o frangi, uit de ceea ce mi-ai oferit frumos, uit de ceea ce era candva special, norii negrii se lasa, nimic nu pare la fel, finalul nostru, al meu e aproape, dar imi amintesc...tu...tu esti eu, eu sunt tu..nu pot renunta...

        Puteti ataca, puteti lovii, puteti sa imi puneti bete in roate, voi avea momente, voi fi dezamagita, voi fi la pamant..dar viata mi-o iubesc pana la soare si inapoi...nu voi renunta la ceea ce am visat, la acele idealuri pentru care am luptat si voi continua sa o fac, la acele persoane care nu vor  renunta...

Am invatat...nu am uitat...

     Am invatat ce este aia o prioritate, am invatat pas cu pas, nu am fundamentat poate asa mult  diferenta dintre bine, cum se fac alegerile, cum sa faci bine cand raul pare atat de distractiv a-l exercita, dar cu siguranta am inteles de ce nu ar trebui sa am un program cat de cat organizat inca de mica....

       Nu m-am plans si nu o voi face, pentru ca a renuntat la cateva ore de internet in schimbul unei nuvele citite, sau renuntarea la dupamieze de duminica prelungite cu amicii de joaca in locul unui timp petrecut cu familia, nu mi-a stricat....faptul ca autoturismul nu era la indemana oricui, pe vremuri,..nu mi-a stricat, acesta fiind motivul pentru care inca imi aduc aminte de zilele de luni cand tatal meu ma purta pe umeri spre autogara in timp ce mama isi facea drum prin nametii grei, cu marginea imblanita a hainei de piele intoarsa...momente grele...momente care ne-au adus aproape, momente care m-au facut sa apreciez ceea ce am eu fie si prin comparatie cu cei care nu au nimic dar fara sa imi obtureze indrazneala si dorinta de a avea mai mult dar fara sa renunt la principii...

       Am crescut, sau asa imi place sa cred, stiu ca daca e sa aleg intre o prezentare si a ramane la locul de munca, a doua varianta este cea buna iar daca e sa aleg intre a face treaba care ma priveste strict pe mine si a ajuta pe cel aproape, ar fi cazul sa gasesc echilibrul perfect intre cele doua....in viata totul costa...indiferent ca este vorba de indeplinirea unei dorinte arzatoare sau de incasarea reculului unei actiuni deprinse in trecutul apropiat sau ceva mai indepartat...

       Nu imi este teama de ceea ce ar crede lumea, daca parerea este una pozitiva inseamna ca ceva am facut bine iar daca este rea inseamna ca cineva se simte amenintat ceea ce inseamna ca rolul, telul si importanta mea este cu adevarat inteleasa....Probabil sunt trufasa, adevarat este ca nu sunt...atunci cand ma refer la importanta mea, nu ma refer la postul pe care il detin la munca, de scoala pe care o am, de experienta mea sau mai stiu ce alte criterii de clasificare aale importantei unei persoane...ma refer la ceea ce sunt eu ca om, ca principii insuflate, ca idei inmagazinate, ca invataminte si criterii de prioritizare prinse, deprinse, respectiv invatate de la parintii mei..

       Nu exista unitate de valorificare suficienta, utila pentru a acoperii ceea ce am mostenit de la parintii mei, asa ca ceea ce imi ramane este sa le ofer un sincer :MULTUMESC!si...VA IUBESC!

Soldat armat aflat pe front in tacere! Vrea sa fie invingator...

        Simti cum totul te copleseste, cum cearsaful este greu cum adierea diminetii iti lezeaza pleoapele, cum azi doar o cremea usoara este suficienta sa iti acopere obrajii, cum azi o pereche de banala de balerini sunt exemplul eegantei supreme pe care o mai doresti...

        Vezi tramvaiul?E in statie, statia e departe, sau cel putin asa vrei sa iti para si alegi sa nu alergi ca alta data, esti calma, esti increzatoare ca in scurt timp altul va venii, unul care poate nu este cel mai bun dar cel putin te va conduce pana intr-un punct de unde il vei lua e cel care te va conduce la destinatia finala....

       Astazi, gulasul nu mai are acelasi gust, azi muzica este aritmata, rasaritul pare tulbure, noaptea pare sa se fi facut una cu pielea ta...te-ai obisnuit sa te acomodezi cu ceea ce spun altii ca ar fi suficient, cu ceea ce ai fi crezut ca ar fi suficient, dar daruirea si nevoia a evoluat, odata ce ai oferit trebuie sa te astepti sa si primesti pentru a inchide cercul, altfel e momentul sa tragi draperia, sau pui o muzica veche sa te afunzi in compania lunii pentru ca a doua zi sa poti incepe ziua cu un nou gand, unul rafinat...

        Ce faci cand amintirea noptilor impartite, a dusului in doi, sau momentele in care iti venea sa strigi in gura mare faptul ca inima ar putea sa iti explodeze de atata fericire, iti inunda inima? Ce faci cand vechea melodie comentata, discutiile dezbatute revin printr-un simplu gest intamplator? Ce faci atunci cand trece prin fata ta o masina personalizata cu firma de turism aleasa pentru una din vacantele planuite?

        Renunti....uiti...vrei sa nu mai simti sentimentul de neputinta, vrei sa stii ca exista un leac pentru inima ta, vrei sa stii ca mai exista magie si miracol in lume...asta vrei..nimeni nu te condamna...doar tu..doar tu o faci si asta le leaga, te incatuseaza, iti pierzi rabdarea, atentia, dorinta..uiti cat de puternica esti, uiti ca poti muta muntii din loc daca te simti motivata...

        Ce astepti?!?..Hm...printul pe cal alb sigur nu?!...doar stii deja ca nu exista, nu il astepti pe cel perfect care sa iti spuna cuvintele perfecte, il astepti doar pe cel potrivit care sa aiba actiunile imediate, hotararea si determinarea care sa iti taie rasuflarea si asta referindu-se la decizii pozitive...Dar daca il ai...doar decizii nu sunt cele mai stralucite, iar nici nu mai ai glam-ul de alta data?....ai rabdare si revizuieste-ti prioritatile, ca doar stii deja cum se face asta...el este prea aproape...iar daca negativismul te invaluie, alta va ajunge sa se marite cu cel ce ar fi trebuit sa fie sotul tau(da!,este expresie cliseu din fime...si ce?!imi place :p)....

                           (va continua....)

Naivitatea invinge intr-un final...

Am stat...am meditat...mereu am fost genul de persoana care gandeste lucrurile pe toate partile, iar singura am luat cele mai bune precum si cele mai rele decizii...si probabil ca varsta pe care o am este cea mai indicata sa pun un stop in actiunile mele si sa iau in considerare ceea ce am, daca sunt multumita, ce am facut sa ajung asa cum sunt precum si ce am de facut in continuare...

Pornind treptat, ma intreb ...sunt fericita?...si daca tot a venit vorba....cand stie o persoana ca este fericita?...oare atunci cand rasetul ei se aude pretutindeni ca un ecou, atunci cand lasa gandurile pozitive sa ii guverneze lumea ca si cum nimic nu i-ar face rau?....sau atunci cand se multumeste cu un simplu zambet care ascunde o inima implinita care de emotie ar putea sa-i sara din piept...

Cand? cand e o persoana implinita?...oare atunci cand vede ca lista de must do, must have and must wish for este completa?...sau atunci cand observa ca lista parca se completeaza de la sine si in acelasi timp se dezvolta cu noi task-uri?...

Uneori e drep, te gandesti ca totul poate fi cum ai visat, ca dragoste poate exista ca in filmele romantice, ca banii pot sa apara daca esti ambitios, ca poti sa ai prieteni daca imparti pahare si secrete...oare?asa sa fie?...

Probabil sunt o persoana cu ganduri mai multe decat media normala, probabil ca am mai multe intrebari decate ar putea formula o mana de persoane, nu stiu...poate asta ma face pe mine diferita...nu spun ca mai buna sau mai rea...dar apropo de ultimele cuvinte...un lucru stiu sigur...devin tot mai satula de naivitatea care pare sa puna stapanire pe acele persoane care se considera fericite, naivitate cu care se pare ca ma incapatanez sa nu dau fata-n fata...

Imi place sa ma intreb daca sunt sau nu fericita si asta mai ales in momente cheie cand ar trebuii sa imi revizuiesc atitudinea fata de mine insami, nu ma mai pot delasa, daca ar fi o prima persoana fata de care am datoria de a lupta, de a fi mai buna, de a fi corecta, aceea sunt EU....

Esti tanara ...poti...

Ai simtit?...azi parca blugii nu te incap, bluzele iti sunt prea mari, parul mai incalcit ca oricand, machiajul inca iti este umed de aseara, gandurile pe care ieri le aveai le ai si azi, de data asta...noaptea nu a mai facut magii...cuvintele nerostite inca iti sunt in gand, dorinta de a le revarsa pe toate aproape ca te invinge...ce e?nu mai ai forta?

Nu e de mirare, esti ilustratia vie a ceea ce mereu ti-ai dorit sa nu devii, atat de...tacuta..singura,inconjurata de oameni...supusa voientei lor, sub jugul cuvintelor cu multiple intelesuri cu care alta data era un adevarat deliciu sa te delectezi...acum nu mai esti instare sa faci, sa zici sau sa creezi ca alta data...acum totul iti este trasat pe o schema care alta data ti s-ar fi parut ireal de imposibil de luat in seama....

Simti?Simti cum parca sangele ti se grabeste in vene, dar cum in acelasi timp picioarele, mai exact genunchii te lasa, cum mainile parca nu mai raspuns in mod controlat?...simti cum parca vantul este singurul care te indeamna sa mergi mai departe...cum stropii de ploaie au devenit una cu obrajii tai?....

Ciudat...ai lupta...ai lupta pentru ca inca ai un suflet naiv incat sa se incapataneze sa creada ca intr-un final totul va fi altfel..va fi bine...ghici ce?el...crede...spera...dar tu esti obosit...nu mai ai forta..nu il mai poti ajuta.....

Nu regret....idealurile

Mereu am spus ca nu as putea regreta nimic din orice as face sau zice in oricare moment al vietii, pentru ca apoi sa o dau din peret in perete si sa revin la idee si sa iau in calcul regretul pe care l-as putea simtii in lipsa vreunei persoane, legaturi sau imagini trecute, pierdute,lasa sau uitate in urma...

Nu!...este imposibil, iar toate astea pentru ca asa imi voi dori si asa voi lupta sa fie. Singura sau nu, de la inceput sau intr-un final, parca nici nu mai conteaza, daca drumul este mereu istovitor si cu un singur sens si acela de neinteles in momentul realizarii lui...de ce as mai lupta cu morile de vant?...de ce as mai incerca sa fac sa fie sau macar sa para ca totul este bine?...de ce sa imi tot amortesc inima cu false iluzii?

Da, da poate unii ar spune ca sufar de vreo deceptie, ca-s intr-o perioada monocroma cu accente grave de umbra, dar nu e asa. Probabil ca acum am intrat in linia oamenilor cu iluzii, dorinte, sperante si realizari simple in comparatie cu vremurile nu de mult apuse cand mai aveau incredere sa puna aripi gandurilor lor....

Pot spune ca m-am calmat, nu mai alerg dupa sperante, stau si muncesc pentru idealurile mele, ele sunt cele pe care nimeni nu mi le va putea lua prin niciun mijloc...si care in urma realizarii lor nu ma vor face sa am regrete...