Sweet november..

Mergand singura pe drumul garii (in Hunedoara)...inaintea unei furtuni...am cazut pe ganduri: "oare cum de nu am rupt niciodata un minut, doua, sa admir toamna?"..da...probabil suna stupid...melancolic...dar ceea ce se desfasura in fata mea ma facea parca sa prind aripi.. eram precum frunzele care se lasau laganate de vantul caldut si involburat de furtuna ce avea sa vina... dar fara nici o intentie de a ma desparti de scopul meu:.. de a ajunge acasa pentru a-mi vedea persoanele dragi...

De aceasta data orasul parca era altul... sau poate eu eram cea schimbata... totul parea pustiu... distantele parca erau mai mari... asteptarile mai mici...dar nimic nu parea sa ma deranjeze... eram acasa!

Toata perioada pe care am petrecut-o acasa.. pretutindeni am fost insotita de dulcea, calduta, si mangaietoarea adiere de toamna...totul e magic... doar timpul inca se incapatana sa imi dea batai de cap... planurile mele alunecand unul cate unul ca cerneala de pe foaia inmuiata in vin dulce...

P.S.

Probabil ca ideile din noile articole vor fi amestecate... dar in perioada in care nu am mai scris s-au produs schimbari care mi-au dat mult prea multe subiecte de scris...dar pe care nu le-am asternut in blog din cauza incapatanarii mele...

And...I'm back...

O revenire in forta sau nu..ramane de vazut..dar ce este clar este faptul ca obisnuita de a scrie, de a ma exprima prin metafore, sunt mai puternice decat imatura mea decizie de a renunta la ceva ce ma ajuta sa imi descarc supararile si in acelasi timp imi da curaj sa merg mai departe...

Cand simteam ca totul se spulbera ca stratul fin de zapada sub talpile neiertatoare ale vietii si indeciziei... iata ca nu totul este pierdut...si imi fac putin timp sa ascult sunete simple ca cele ale frunzelor care cu indarjire se tin de ramurile copacilor care se pleaca la pamant in bataia vantului tomnatic... sunetul vioi al unei bratari in amestec cu scartaitul subtire al tigarii ce se stinge de podeaua rece a scrumierei avide de caldura.... si ma gandesc.... metafore...iar...?... dar pana cand...si iata raspunsul..:

Pana la ultima idee!!!

In ultima vreme am realizat ca toate schimbarile aparute in viata mea...nu erau adresate mie...ci modului in care ar trebui sa ma ghidez in viata...si astfel totul s-a transformat dintr-o avalansa a consecintelor nefaste...intr-un rau al acomodarilor...si astfel devin o piatra lucitoare in apa rece...care nu ma mai clinteste...ci doar imi mangaie umerii goi si imi domoleste formele...

Totul pare luat dintr-o carte...si ce e drept...toate romanele au cam acelasi light-motiv...dar pana la urmatorul colaps...trec la meditarea aspura operelor de arta...care la fiecare privire redau alte imagini, idei, convingeri, certitudini si asteptari...

Am revenit!