Ajungi la a dori, a spera, a aprecia si la a lupta pentru a avea sansa de a te afunda in linite si singuratate fara a fi ironic sau din simpla dorinta de a atrage atentia, atunci cand conflictul cu tine insuti este atat de intens incat orice urma de sunet, prezenta nedorita, sfat, privire atintita asupra ta, dorinta straina de a dezbate subiecte mai mult sau mai putin nemuritoare, sunt o lupta deja infranta inainte de a-ti exprima lispa de interes in a te antrena in ea cu falsa speranta de a fi invingator intr-un final.
Poate suna a drama, a rasfat sau nebunie curata, dar sunt momente in care simti ca nu mai vrei sa detii fraiele vietii tale, si ai vrea sa mearga precum o sanie pe o partie al carei capat nu il vezi dar culmea e ca iti doresti sa fie un finish line la capatul caruia vei fi intampinat cu simpatie, admiratie pentru ca esti un invingator, fara a duce povara luptei pe umeri. E drept ca se spune ca daca nu lupti nu ai cum sa invingi dar tot ar trebui sa recunoasca fiecare ca a avut momente in care a sperat, oarecum lucid ca daca nu duce o lupta, ok, nu va invinge dar macar nu va pierde totul...
Duci lupte, altele le intarzii cu speranta ca poate vei putea sa le eviti, esti obosit, uneori recunosti asta ca fiind o stare fizica, dar niciodata emotionala, iar atunci cand ajungi pana la ce-a de-a doua etapa a recunoasterii sunt prea putini care realizeaza ca starea nu este una aparuta este noapte ci ca tu, de ceva timp te lupti.
Te zbati, incerci ca faci cumva sa eviti dezastrul, momentul in care lasi jos armele si te retragi, nu in glorie pentru tine ce-i drept, pentru ca nu ti-ai atins telul dar cu siguranta parasesti lupta cu fruntea sus vis-a-vis de telul tau care asa abandonat cum e el, devine nemuritor...ca o amintire a ceea ce ar fi putut fii, dar nu a fost sa fie...
