Reusesc sa iubesc pana la soare...

         Tu si eu...eu si tu...mereu ne-am pus bete in roate, mereu am avut timp sa ne dezamagim reciproc, mereu am avut timp sa ne invinuim, sa ne renegam, sa uitam de noi, sa ne indepartam pentru ca apoi sa ne imbratisam ca si cu ne-am contopii, precum lava care atinge, mistuie si invalui pamantul deparca i-ar apartine...

        Totul e furtuna, totul e tsumani, ma ridici ma avanti, ma faci sa zbor...te ador, te venerez, te amintesc...ne simtim atinsi de magia dragostei, totul e culoare, zambet si lumina, sunetele prind contur, apa se cutremura, fiorul fericirii isi face loc prin firele de iarba si mangaie petalele primavaratice...

        Briza prinde voce, vocea devine vizibila, sunetul devine urlet, strigat, inima se frange, tu o frangi, uit de ceea ce mi-ai oferit frumos, uit de ceea ce era candva special, norii negrii se lasa, nimic nu pare la fel, finalul nostru, al meu e aproape, dar imi amintesc...tu...tu esti eu, eu sunt tu..nu pot renunta...

        Puteti ataca, puteti lovii, puteti sa imi puneti bete in roate, voi avea momente, voi fi dezamagita, voi fi la pamant..dar viata mi-o iubesc pana la soare si inapoi...nu voi renunta la ceea ce am visat, la acele idealuri pentru care am luptat si voi continua sa o fac, la acele persoane care nu vor  renunta...

Am invatat...nu am uitat...

     Am invatat ce este aia o prioritate, am invatat pas cu pas, nu am fundamentat poate asa mult  diferenta dintre bine, cum se fac alegerile, cum sa faci bine cand raul pare atat de distractiv a-l exercita, dar cu siguranta am inteles de ce nu ar trebui sa am un program cat de cat organizat inca de mica....

       Nu m-am plans si nu o voi face, pentru ca a renuntat la cateva ore de internet in schimbul unei nuvele citite, sau renuntarea la dupamieze de duminica prelungite cu amicii de joaca in locul unui timp petrecut cu familia, nu mi-a stricat....faptul ca autoturismul nu era la indemana oricui, pe vremuri,..nu mi-a stricat, acesta fiind motivul pentru care inca imi aduc aminte de zilele de luni cand tatal meu ma purta pe umeri spre autogara in timp ce mama isi facea drum prin nametii grei, cu marginea imblanita a hainei de piele intoarsa...momente grele...momente care ne-au adus aproape, momente care m-au facut sa apreciez ceea ce am eu fie si prin comparatie cu cei care nu au nimic dar fara sa imi obtureze indrazneala si dorinta de a avea mai mult dar fara sa renunt la principii...

       Am crescut, sau asa imi place sa cred, stiu ca daca e sa aleg intre o prezentare si a ramane la locul de munca, a doua varianta este cea buna iar daca e sa aleg intre a face treaba care ma priveste strict pe mine si a ajuta pe cel aproape, ar fi cazul sa gasesc echilibrul perfect intre cele doua....in viata totul costa...indiferent ca este vorba de indeplinirea unei dorinte arzatoare sau de incasarea reculului unei actiuni deprinse in trecutul apropiat sau ceva mai indepartat...

       Nu imi este teama de ceea ce ar crede lumea, daca parerea este una pozitiva inseamna ca ceva am facut bine iar daca este rea inseamna ca cineva se simte amenintat ceea ce inseamna ca rolul, telul si importanta mea este cu adevarat inteleasa....Probabil sunt trufasa, adevarat este ca nu sunt...atunci cand ma refer la importanta mea, nu ma refer la postul pe care il detin la munca, de scoala pe care o am, de experienta mea sau mai stiu ce alte criterii de clasificare aale importantei unei persoane...ma refer la ceea ce sunt eu ca om, ca principii insuflate, ca idei inmagazinate, ca invataminte si criterii de prioritizare prinse, deprinse, respectiv invatate de la parintii mei..

       Nu exista unitate de valorificare suficienta, utila pentru a acoperii ceea ce am mostenit de la parintii mei, asa ca ceea ce imi ramane este sa le ofer un sincer :MULTUMESC!si...VA IUBESC!