Naivitatea invinge intr-un final...

Am stat...am meditat...mereu am fost genul de persoana care gandeste lucrurile pe toate partile, iar singura am luat cele mai bune precum si cele mai rele decizii...si probabil ca varsta pe care o am este cea mai indicata sa pun un stop in actiunile mele si sa iau in considerare ceea ce am, daca sunt multumita, ce am facut sa ajung asa cum sunt precum si ce am de facut in continuare...

Pornind treptat, ma intreb ...sunt fericita?...si daca tot a venit vorba....cand stie o persoana ca este fericita?...oare atunci cand rasetul ei se aude pretutindeni ca un ecou, atunci cand lasa gandurile pozitive sa ii guverneze lumea ca si cum nimic nu i-ar face rau?....sau atunci cand se multumeste cu un simplu zambet care ascunde o inima implinita care de emotie ar putea sa-i sara din piept...

Cand? cand e o persoana implinita?...oare atunci cand vede ca lista de must do, must have and must wish for este completa?...sau atunci cand observa ca lista parca se completeaza de la sine si in acelasi timp se dezvolta cu noi task-uri?...

Uneori e drep, te gandesti ca totul poate fi cum ai visat, ca dragoste poate exista ca in filmele romantice, ca banii pot sa apara daca esti ambitios, ca poti sa ai prieteni daca imparti pahare si secrete...oare?asa sa fie?...

Probabil sunt o persoana cu ganduri mai multe decat media normala, probabil ca am mai multe intrebari decate ar putea formula o mana de persoane, nu stiu...poate asta ma face pe mine diferita...nu spun ca mai buna sau mai rea...dar apropo de ultimele cuvinte...un lucru stiu sigur...devin tot mai satula de naivitatea care pare sa puna stapanire pe acele persoane care se considera fericite, naivitate cu care se pare ca ma incapatanez sa nu dau fata-n fata...

Imi place sa ma intreb daca sunt sau nu fericita si asta mai ales in momente cheie cand ar trebuii sa imi revizuiesc atitudinea fata de mine insami, nu ma mai pot delasa, daca ar fi o prima persoana fata de care am datoria de a lupta, de a fi mai buna, de a fi corecta, aceea sunt EU....

Esti tanara ...poti...

Ai simtit?...azi parca blugii nu te incap, bluzele iti sunt prea mari, parul mai incalcit ca oricand, machiajul inca iti este umed de aseara, gandurile pe care ieri le aveai le ai si azi, de data asta...noaptea nu a mai facut magii...cuvintele nerostite inca iti sunt in gand, dorinta de a le revarsa pe toate aproape ca te invinge...ce e?nu mai ai forta?

Nu e de mirare, esti ilustratia vie a ceea ce mereu ti-ai dorit sa nu devii, atat de...tacuta..singura,inconjurata de oameni...supusa voientei lor, sub jugul cuvintelor cu multiple intelesuri cu care alta data era un adevarat deliciu sa te delectezi...acum nu mai esti instare sa faci, sa zici sau sa creezi ca alta data...acum totul iti este trasat pe o schema care alta data ti s-ar fi parut ireal de imposibil de luat in seama....

Simti?Simti cum parca sangele ti se grabeste in vene, dar cum in acelasi timp picioarele, mai exact genunchii te lasa, cum mainile parca nu mai raspuns in mod controlat?...simti cum parca vantul este singurul care te indeamna sa mergi mai departe...cum stropii de ploaie au devenit una cu obrajii tai?....

Ciudat...ai lupta...ai lupta pentru ca inca ai un suflet naiv incat sa se incapataneze sa creada ca intr-un final totul va fi altfel..va fi bine...ghici ce?el...crede...spera...dar tu esti obosit...nu mai ai forta..nu il mai poti ajuta.....

Nu regret....idealurile

Mereu am spus ca nu as putea regreta nimic din orice as face sau zice in oricare moment al vietii, pentru ca apoi sa o dau din peret in perete si sa revin la idee si sa iau in calcul regretul pe care l-as putea simtii in lipsa vreunei persoane, legaturi sau imagini trecute, pierdute,lasa sau uitate in urma...

Nu!...este imposibil, iar toate astea pentru ca asa imi voi dori si asa voi lupta sa fie. Singura sau nu, de la inceput sau intr-un final, parca nici nu mai conteaza, daca drumul este mereu istovitor si cu un singur sens si acela de neinteles in momentul realizarii lui...de ce as mai lupta cu morile de vant?...de ce as mai incerca sa fac sa fie sau macar sa para ca totul este bine?...de ce sa imi tot amortesc inima cu false iluzii?

Da, da poate unii ar spune ca sufar de vreo deceptie, ca-s intr-o perioada monocroma cu accente grave de umbra, dar nu e asa. Probabil ca acum am intrat in linia oamenilor cu iluzii, dorinte, sperante si realizari simple in comparatie cu vremurile nu de mult apuse cand mai aveau incredere sa puna aripi gandurilor lor....

Pot spune ca m-am calmat, nu mai alerg dupa sperante, stau si muncesc pentru idealurile mele, ele sunt cele pe care nimeni nu mi le va putea lua prin niciun mijloc...si care in urma realizarii lor nu ma vor face sa am regrete...