In viata...sunt momente in care jucam rolul unui proprietar de teatru in prag de faliment...si simtim cum toate eforturile noastre investite pentru binele afacerii au fost zadarnice...si incercam...si luptam sa mai salvam ceea ce mai este pentru ca in timp simpla datorie s-a transformat in ceva ce parca face parte din componentele vitale...iar pentru supravietuire este nevoie sa scoatem din umbra actorul stea...cel mai pretios actor...dar cum fondurile...puterile ne sunt secatuite...nu avem de ales...si apelam la talentul nativ al omului...Si iata cum ridicam spre fata o firava, minunata, alba masca venetiana, capabila sa ascunda sentimentul de teama, de nesiguranta si regret de pe fata noastra la vederea pierderii ce acum pare iminenta...si joci...si te prefaci...si vinzi ceea ce nu era de vanzare...dar la final ai un castig... pe langa satisfactia ca ai luptat pana la ultimul ropot de aplauze...si atunci...atunci tragi linie...si vezi valoarea piesei jucate si a efortului depus...si realizezi daca merita sa iti dai masca jos pentru a te inalta iar in glorie sau renunti la visele care acum te coboara in cele mai adanci, ascunse coltisoare ale indoielii si te indrepti spre o noua scena...
Mereu actori grabiti...eu...tu...lacul si oglindirea lebedei mute...
No comments:
Post a Comment